Patru ceasuri tarzii

Patru ceasuri tarzii

Parcă atingerea disperării a fost cea din urmă

Şi cea dintâi simptomă a cruzii boli.

Prin crăpăturile adânci, purpurii deja

Iubea deşiratul numărat al orelor.

Lângă poarta ei stângace

Şi-a lăsat umbrela zgâriată de ploaie.

A sunat patru ceasuri târzii,

Dar ea...se ferea să-l audă.

Palmele ei au atins lacrimile strânse-n braţe

Şi chipul şi l-a ferit de lumina lui

După patru ceasuri târzii,

A uitat să mai înnumere.

A căzut lângă poartă.

Strângea umbrela-n braţe.

I-a simţit parfumul învechit,

A aşteptat să fie chemat.

Şi anii au trecut,

Şi poarta tot inchisă...

Acelaşi cântec surd al celor patru ceasuri,

Cu crăpături purpurii.

S-a ridicat copil ascuns pe sub umbrelă,

Şi-a zgâriat un chip

A numărat cele patru ceasuri

Şi întâia oară a tăcut.

A vrut să plece

Dar i-a simţit parfumul învechit...

Avea ochii plini

Căzută langă poartă.

˝Unde pleci?Nu mai înnumeri?

Am pierdut şirul şi ceasul a stat...

Ia-o de la început.Încă nu e noapte

Noapte eşti tu cu-al tău parfum.˝

Şi noapte nu era

Doar cele patru ceasuri...

Şi parfumul nu mai încălzea cântecul

Iar el...copil ascuns pe sub umbrelă.