Criza

Simtea cum i se imprastie mintea si cum pierdea controlul asupra-si.Incerca prin felurite miscari sa isi potoleasca setea de nebunie si sa refuze haosul oferit.Avea ochii atintiti asupra aceleasi crapaturi din tavan,pe care o lua ca reper de fiecare data.Gandea ca daca ar fi fost mai mica ar fi putut evada din acea nedreptate,prin crapatura,eliberandu-se si traind in amestecul de falsa luciditate si libertate,pe care si-o dorea atat de tare.

„Data viitoare o voi face!Voi pleca din deziluzionismul vostru imaculat si veti avea sansa de a oferi patul meu,sufocat de somnu-mi in nestiinta,altui necunoscut al sortii,pe care il veti trata cu aceeasi nepasare senina si caruia ii veti repeta ca nu mai este nimic mai mult decat trista greseala a vietii.Un nebun.Dar ce stiti voi despre nebunie?Cartile si notiunile voastre patetice nu fac decat sa va indeparteze si mai tare de esenta unui nebun.Sunteti voi nebuni prin simplul fapt ca incercati sa ne descifrati alienarea prin termeni medicali.”Isi spunea de fiecare data aceleasi lucruri,sperand in neadevarul ei,ca aceasta prozicere o va ajuta sa cunoasca curajul de se elibera.

Considera ca prezednta ei acolo,il priva pe un altul de sansa de a parasi calvarul pe care il traieste,de a se vindeca.Caci ea nu vroia sa il paraseasca si vedea aceea camera obscura,inutila.Nu vroia sa suporte ajutorul.Acel ajuor,pur interesat,acea asistenta tipic medicala.Avea nevoie de cu totul altceva.Sa fie lasata in lumea ei dezmembrata,caci ii placea sa se joace cu bucatile ramase.

Lectie de viata

Zambetul unora este atat de fals incat doare.Te doare cand iti zambeste fara sentiment,te doare lipsa pasiunii,te doare sa stii ca iti zambeste tie.Unii nu mai cauta sa afle adevaratul inteles si se se multumesc sa descopere fara esenta.Altii nu descopera deloc.Prefera statutul unor simpli spectatori care primesc fiecare zambet fals si il intorc cu aceeasi falsitate cruda si lipsita de noima.Simpli pioni care le fac jocul si ajung la randul lor posesori cu drepturi depline de "zambete false".Iar ceilalti,mai simpli, au nevoie sa le zambesti si tu nu o faci.Preferi sa fii demn de titlul pe care il detii,si zambesti doar cu "jumatate de norma".Zambesti cu un anumit scop.Ce scop ai si de ce te folosesti de zambet pentru a ascunde adevaruri atat de evidente?Cu totii stim ca e dureros ceea ce faci desi tu o ascunzi atat de bine...poti sa recunosti.Dar iti permiti?
Sunt putine momente in care ne permitem durerea.Scumpa la vedere dansa...Nu iti permiti sa te doara cand cineva iti zambeste pur si iti spune ca va fi bine.Nu iti permiti sa te doara cand altcineva cu o durere mai mare ca ta,o refuza si o neaga.Iti permiti sa te doara,cand ai pe cineva care duce greul in locul tau si priveste cu ochii tai?Te-ai simti vinovat de durerea ta,cand ai sti ca altii spera pentru tine.Si totusi te doare.E uman se spune.Oare?E uman sa fi mai slab decat cei care lupta in locul tau pentru cauza ta?De ce?Ca ei nu au durerea?Ca ei nu o simt la fel de puternic ca si tine?Nu o au,nu o simt...dar si-o insusesc pe a ta si sunt acolo.Asa-zisa ta durere e si a lor.Se resimte.
Zambet,durere...false amandoua.Sentimente contradictori si gemene in esenta.Una fiind constransa de imprejuri si tratata ca atare:fals sau pur, iar alta o simpla inchipuire a mintii noastre,prea influentabila,pentru a intelege mai mult.Pare inuman sa neg durerea,nu?Eu cred ca e mai inuman sa o accepti si sa traiesti cu ea.La fel de inuman e sa imi zambesti in anumite imprejurimi,la o anumita ora,intr-un anumit fel.E ca si cum ti-ai programa existenta si trairile.E ca si cum ai fi obligat sa traiesti cu gandul ca viata ta nu e decat o simpla urmare a unor programari analizate,bine stabilite,dezumanizate si...seci.Fiecare zambet,ficare sentiment,fiecare durere,fiecare programare...toate puse cap la cap sunt alcatuite de tine si iti contureaza viata.N-ar trebui sa te alcatuiasca ele pe tine?...

Hai zambeste-mi!

Fiinţă

Eşuez mereu să găsesc o explicaţie a acestei suprapuse si mărginite evoluţii.Mi se pare imposibil să ajung la acea implinire amăgitoare,ce mi s-a etalat in nenumărate rânduri.Deşi o pot explica în zeci de cuvinte şi o pot auzi răsunând în sute de versuri,nu-i urmăresc sensul şi nu-i înţeleg adevărul.Îmi este atât de familiară,se zice că este a mea,dar niciodata nu am avut şansa de a o întâlni şi a-i descifra misterul.De ce mi-o însuşesc şi pretind drepturi asupra-i când ea m-a ales pe mine şi alege in locul meu?
Mi se pare nedrept cât imi este dat să cunosc şi câte îmi sunt refuzate.Mă simt presată de neştiinţa care-mi macină sinele.În mod ironic,neştiinţa mea atrage prea multă cunoaştere lipsită de sens.
Dar ce e cunoaşterea?Neştiinţa care are ca scuză căutarea continuă de adevăr şi care-şi găseşte finele în unul din braţele ignoranţei.Ce patetică şi totuşi resemnată cu neştiinţa ei,este această ignoranţă,atât de maleabilă şi uşor descoperita.Aparent însetată de nimicul ce-l cunoaşte,pretinde o fericire atât de secătuita şi transparentă,care-i absoarbe toată esenţa.Dar fericirea tot fericire,nu?
Chiar de e socotită drept un joc teatral ieftin.O evoluţie lipsită de talent şi concordanţă a minţii cu trupul.Şi ce nenorocuri îţi aruncă în faţă,şi cu câtă uşurinţă te include in jocul ei.
Preţul care se plăteşte pentru a lua parte la acest cerc vicios este chiar fiinţa,eu abandonat al multora.Nimeni nu îşi permite să plătească...dar toţi o facem...

Patru ceasuri tarzii

Patru ceasuri tarzii

Parcă atingerea disperării a fost cea din urmă

Şi cea dintâi simptomă a cruzii boli.

Prin crăpăturile adânci, purpurii deja

Iubea deşiratul numărat al orelor.

Lângă poarta ei stângace

Şi-a lăsat umbrela zgâriată de ploaie.

A sunat patru ceasuri târzii,

Dar ea...se ferea să-l audă.

Palmele ei au atins lacrimile strânse-n braţe

Şi chipul şi l-a ferit de lumina lui

După patru ceasuri târzii,

A uitat să mai înnumere.

A căzut lângă poartă.

Strângea umbrela-n braţe.

I-a simţit parfumul învechit,

A aşteptat să fie chemat.

Şi anii au trecut,

Şi poarta tot inchisă...

Acelaşi cântec surd al celor patru ceasuri,

Cu crăpături purpurii.

S-a ridicat copil ascuns pe sub umbrelă,

Şi-a zgâriat un chip

A numărat cele patru ceasuri

Şi întâia oară a tăcut.

A vrut să plece

Dar i-a simţit parfumul învechit...

Avea ochii plini

Căzută langă poartă.

˝Unde pleci?Nu mai înnumeri?

Am pierdut şirul şi ceasul a stat...

Ia-o de la început.Încă nu e noapte

Noapte eşti tu cu-al tău parfum.˝

Şi noapte nu era

Doar cele patru ceasuri...

Şi parfumul nu mai încălzea cântecul

Iar el...copil ascuns pe sub umbrelă.

Impresii de toamna

Si parca mi-e dor sa ploua afara si sa nu imi pese...Sa ma desparta atat de multe de griurile din peisaj,incat sa nu simt frig...Sa privesc cerul incruntat prin aburii cafelei si sa raspund la chemarea unui glas ce-mi incalzeste atat patul cat si sinele...
Dar nu e nici un glas si imi aud doar gandurile tremurand in bataia ceasului.Imi vorbesc atatea,dar nici unul nu suna cald.Toate...copii ale aceleasi monotonii crude de toamna.Mi-e sufletul incalzit doar de ecoul surd al pianul uitat intr-o melodie parca fara sfarsit.
Ma uit pe geam si parca aud linistea...aud cum se misca copacii si sunetele.Imi ingheata mainile cand ma gandesc la vremea de afara; si inghet pe dinautru cand ating picaturile prin geam...refuz s mai mazgalesc pe foaie inca o reusita ce imi va dezamagi si raci sufletul...Ma dor pana si cuvintele pe care nu le scriu si le tin in minte...si astfel imi oglindesc visele in fotografii parca patate de timpul trecut...
Invechite,prafuite si indepartate miresme se leagana in bataia vantului.Sunt purtate dincolo de prelungirea amintirilor mele.Se vor pierde cu ultima picatura de ploaie ce-o va plange cerul. Atunci vei intelege oare chemarea mea...glas despuiat de toamna?
Vino si fi tu glasul ce-mi asurzeste simtul.Fi tu dulcele parfum al patului meu si privirea ce-mi mangaie trupul...